Creațiile Artilingo se nasc dintr-un proces organic de explorare personală, în care scrisul devine un instrument de excavare psihologică. Pornesc adesea de la imagini fragmentare, senzații fizice sau frânturi de conversații care persistă în memorie. Procesul de traducere nu este unul mecanic, ci o recreare a textului în fiecare limbă, ținând cont de specificul cultural și lingvistic. Uneori, traducerea revelează aspecte ale textului original care au rămas inițial neobservate. Arta vizuală urmează o traiectorie similară—pornind de la impulsuri emoționale care sunt treptat structurate într-o formă coerentă, păstrând însă mereu un element de ambiguitate interpretativă.

Maria V. „Nu ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie ne marchează cel mai mult, ci ceea ce am fost obligați să ascundem ca să supraviețuim.” — Gabor Maté Alain nu-și amintea cu exactitate momentul când a început să-și privească propria traumă ca pe un obiect străin, ca pe o piatră ciudată găsită pe plajă. O întorcea pe toate părțile, observându-i suprafața neregulată, greutatea specifică în palmă. Într-o zi, a descoperit că putea reflecta lumina într-un anumit unghi. Nu devenise mai ușoară, dar începuse să aibă o funcție nouă. La pierre sur la plage Je ne me souviens pas exactement du moment où j'ai commencé à regarder mon propre traumatisme comme un objet étranger, comme o piatră étrange trouvée sur la plage. Je la tournais dans tous les sens, observant sa surface irrégulière, son poids spécifique dans ma paume. Un jour, j'ai découvert qu'elle pouvait refléter la lumière sous un certain angle. Elle n'était pas devenue plus légère, mais elle avait commencé à avoir o nouă funcție. The stone on the beach I don't exactly remember the moment when I began to view my own trauma as a foreign object, like a strange stone found on the beach. I would turn it over and over, observing its irregular surface, its specific weight in my palm. One day, I discovered it could reflect light at a certain angle. It hadn't become lighter, but it had begun to have a new function. La pietra sulla spiaggia Non ricordo esattamente il momento in cui ho iniziato a guardare il mio trauma come un oggetto estraneo, come una strana pietra trovata sulla spiaggia. La giravo da tutte le parti, osservando la sua superficie irregolare, il suo peso specifico nel palmo della mano. Un giorno, ho scoperto che poteva riflettere la luce da una certa angolazione. Non era diventata più leggera, ma aveva iniziato ad avere una nuova funzione.

Maria V. „A privi în afară înseamnă a visa; a privi înăuntru înseamnă a te trezi.” — Carl Gustav Jung În apartamentul nostru liniștit, pisica mea de treisprezece ani, fragilă după o operație de biopsie, își lasă burtica cusută pe pielea mea transpirată. Gestul acesta simplu, aproape sacru, are puterea de a suspenda timpul. În felul ei de a se abandona, de a-mi dărui fără rezerve fragilitatea ei, simt o iubire fără margini, care mă învață ce înseamnă adevărata blândețe. Winnicott ar fi numit asta un spațiu de „holding”, unde corpul meu devine pentru ea o bază de siguranță, un pântec simbolic. În astfel de clipe realizez că instinctul matern nu e doar o metaforă biologică, ci o capacitate psihică de a nu răspunde cu violență atunci când celălalt este vulnerabil, ci de a-l ține, a-l conține. Și totuși, la etajul de deasupra, altă scenă. Un tată, o mamă, o fetiță de doi ani. Strigăte care taie aerul: „Ești tâmpită? Te omor!” urmate de insulte ce se lovesc de pereți și coboară ca niște lovituri în inima copilului. O simplă găleată de apă răsturnată devine detonator al furiei, iar cuvintele — „te omor, ești proastă” — se prăbușesc ca lovituri pe trupul psihic al copilului. De două luni, aceste scene sunt constante și zilnice în familia proaspăt mutată în noul lor apartament. În acest apartament nu există holding, nu există spațiu tranzitional unde fetița să învețe că lumea o primește și o conține. Există doar ceea ce Melanie Klein ar fi numit proiecție: părintele își varsă părțile intolerabile din sine asupra copilului, făcând din el un sac de rezonanță pentru demonii săi interiori. Copilul nu este ținut, ci aruncat în gol, iar golul acesta devine matrița viitorului său. Freud a spus cândva că primul obiect de iubire al copilului este și prima lui traumă. Dolto a arătat că pielea – contactul, atingerea – este limbajul originar. Atunci când acesta e invadat de țipete și amenințări, corpul copilului înregistrează nu doar cuvintele, ci și tonul, tensiunea, ritmul urii. Corpul mic devine arhiva durerii, un „corp-palimpsest” în care se gravează cuvinte ca niște cicatrici. Ceea ce mă copleșește este contrastul: pisica mea, bolnavă și vulnerabilă, îmi arată un mod de a iubi pur, în timp ce oamenii, părinți tineri și presupus plini de resurse, par incapabili să acceseze acel instinct de grijă. Îmi dau seama că nu este adevărat că violența vine doar din ignoranță sau din „așa am fost crescuți”. Atunci când iubești cu adevărat, când ai în tine empatia originară, nu poți să-ți verși ura asupra celui pe care îl ții în brațe. Blândețea nu e slăbiciune, ci forța de a nu proiecta în celălalt monștrii interiori. Winnicott spunea că „nu există copil fără mamă” – adică ființa fragilă există doar în relația cu cel ce o conține. Dacă cel care ar trebui să fie "un mediu suficient de bun" devine agresor, atunci copilul nu are unde să fie, unde să se nască psihic. Pisica mea doarme, iar burta ei operată respiră cald pe pielea mea. Ea îmi amintește că există o altă ordine, una a blândeții. Iubirea adevărată nu cere explicații, nu se justifică prin tradiții, nu are nevoie de teorii. Este instinct pur, dar un instinct luminat, unul care protejează și creează viață. Ea nu știe toate astea, dar îmi arată adevărul lor. Acolo unde Winnicott spunea „un mediu suficient de bun”, ea devine însăși dovada că iubirea nu e un concept, ci un act: a te abține să verși asupra celuilalt proprii demoni. Între zgomotul de sus și tăcerea de lângă mine, simt contrastul dintre două lumi: una în care violența se repetă ca un destin, și alta în care blândețea, chiar și într-un trup bolnav, continuă să fie posibilă. Poate că aici se află adevărata anatomie a iubirii: nu în forța de a domina, ci în capacitatea de a nu răni. Anatomie de la douceur Maria V. « Regarder au-dehors, c’est rêver ; regarder au-dedans, c’est s’éveiller. »— Carl Gustav Jung Dans notre appartement tranquille, mon chat de treize ans, fragile après une biopsie, pose son ventre recousu sur ma peau transpirante. Ce geste simple, presque sacré, a le pouvoir de suspendre le temps. Dans sa façon de s'abandonner, de me donner sa fragilité sans réserve, je ressens un amour sans limites, qui m'apprend ce que signifie la vraie douceur. Winnicott aurait appelé cela un espace de « holding », où mon corps devient pour elle une base de sécurité, un utérus symbolique. Dans de tels moments, je réalise que l'instinct maternel n'est pas seulement une métaphore biologique, mais une capacité psychique à ne pas répondre par la violence lorsque l'autre est vulnérable, mais à le tenir, à le contenir. Et pourtant, à l'étage du dessus, une autre scène. Un père, une mère, une fillette de deux ans. Des cris qui fendent l'air : « Tu es stupide ? Je vais te tuer ! » suivis d'insultes qui frappent les murs et descendent comme des coups au cœur de l'enfant. Un simple seau d'eau renversé devient le détonateur de la rage, et les mots — « je vais te tuer, tu es bête » — s'effondrent comme des coups sur le corps psychique de l'enfant. Depuis deux mois, ces scènes sont constantes et quotidiennes dans cette famille fraîchement installée dans leur nouvel appartement. Dans cet appartement, il n'y a pas de holding, pas d'espace transitionnel où la fillette pourrait apprendre que le monde la reçoit et la contient. Il n'y a que ce que Melanie Klein aurait appelé projection : le parent déverse les parties intolérables de lui-même sur l'enfant, en faisant de lui un sac de résonance pour ses démons intérieurs. L'enfant n'est pas tenu, mais jeté dans le vide, et ce vide devient la matrice de son futur. Freud a dit un jour que le premier objet d'amour de l'enfant est aussi son premier traumatisme. Dolto a montré que la peau – le contact, le toucher – est le langage originel. Lorsque celui-ci est envahi par les cris et les menaces, le corps de l'enfant n'enregistre pas seulement les mots, mais aussi le ton, la tension, le rythme de la haine. Le petit corps devient l'archive de la douleur, un « corps-palimpseste » où les mots sont gravés comme des cicatrices. Ce qui me submerge, c'est le contraste : mon chat, malade et vulnérable, me montre une façon d'aimer pure, tandis que les humains, jeunes parents supposément pleins de ressources, semblent incapables d'accéder à cet instinct de soin. Je réalise qu'il n'est pas vrai que la violence ne vient que de l'ignorance ou de la phrase « c'est comme ça qu'on nous a élevés ». Quand on aime vraiment, quand on a en soi l'empathie originelle, on ne peut pas déverser sa haine sur celui qu'on tient dans ses bras. La douceur n'est pas une faiblesse, mais la force de ne pas projeter en l'autre nos monstres intérieurs. Winnicott disait qu'« il n'y a pas d'enfant sans mère » – c'est-à-dire que l'être fragile n'existe que dans la relation avec celui qui le contient. Si celui qui devrait être un environnement suffisamment bon devient agresseur, alors l'enfant n'a pas où être, où naître psychiquement. Mon chat dort, et son ventre opéré respire chaudement sur ma peau. Elle me rappelle qu'il existe un autre ordre, celui de la douceur. Le véritable amour ne demande pas d'explications, ne se justifie pas par des traditions, n'a pas besoin de théories. C'est un instinct pur, mais un instinct éclairé, un qui protège et crée la vie. Elle ne sait pas tout cela, mais elle m'en montre la vérité. Là où Winnicott parlait d'« un environnement suffisamment bon », elle devient elle-même la preuve que l'amour n'est pas un concept, mais un acte : celui de s'abstenir de déverser sur l'autre nos propres démons. Entre le bruit d'en haut et le silence à côté de moi, je ressens le contraste entre deux mondes : l'un où la violence se répète comme une destinée, et l'autre où la douceur, même dans un corps malade, continue d'être possible. C'est peut-être là que réside la véritable anatomie de l'amour : non pas dans la force de dominer, mais dans la capacité à ne pas blesser. The anatomy of gentleness Maria V. “Who looks outside, dreams; who looks inside, awakens.”— Carl Gustav Jung In our quiet apartment, my thirteen-year-old cat, fragile after a biopsy operation, rests her stitched belly on my sweaty skin. This simple, almost sacred gesture has the power to suspend time. In her way of surrendering, of giving me her fragility without reservation, I feel a boundless love that teaches me what true gentleness means. Winnicott would have called this a "holding" space, where my body becomes a secure base for her, a symbolic womb. In such moments, I realize that the maternal instinct is not just a biological metaphor, but a psychic capacity not to respond with violence when the other is vulnerable, but to hold them, to contain them. And yet, on the floor above, another scene. A father, a mother, a two-year-old girl. Screams that cut through the air: "Are you stupid? I'll kill you!" followed by insults that bounce off the walls and descend like blows into the child's heart. A simple spilled bucket of water becomes the detonator of rage, and the words — "I'll kill you, you're stupid" — crash like blows on the child's psychic body. For two months, these scenes have been constant and daily in the family newly moved into their apartment. In this apartment there is no holding, no transitional space where the little girl can learn that the world receives and contains her. There is only what Melanie Klein would have called projection: the parent pours their intolerable parts of themselves onto the child, turning them into a resonance bag for their inner demons. The child is not held, but thrown into an void, and this void becomes the matrix of their future. Freud once said that the child's first love object is also their first trauma. Dolto showed that skin – contact, touch – is the original language. When this is invaded by shouts and threats, the child's body records not only the words, but also the tone, the tension, the rhythm of hatred. The small body becomes the archive of pain, a "body-palimpsest" where words are engraved like scars. What overwhelms me is the contrast: my sick and vulnerable cat shows me a pure way of loving, while humans, young parents supposedly full of resources, seem incapable of accessing that instinct of care. I realize that it is not true that violence only comes from ignorance or from "that's how we were raised." When you truly love, when you have original empathy within you, you cannot pour your hatred onto the one you hold in your arms. Gentleness is not weakness, but the strength not to project our inner monsters onto the other. Winnicott said that "there is no infant without a mother" – meaning the fragile being exists only in relation to the one who contains it. If the one who should be a good enough environment becomes an aggressor, then the child has no place to be, no place to be born psychically. My cat sleeps, and her operated belly breathes warmly on my skin. She reminds me that there is another order, one of gentleness. True love requires no explanations, justifies itself not by traditions, needs no theories. It is pure instinct, but an enlightened instinct, one that protects and creates life. She doesn't know all this, but she shows me their truth. Where Winnicott spoke of "a good enough environment," she herself becomes proof that love is not a concept, but an act: to refrain from pouring one's own demons onto the other. Between the noise from upstairs and the silence beside me, I feel the contrast between two worlds: one where violence repeats itself like destiny, and another where gentleness, even in a sick body, continues to be possible. Perhaps here lies the true anatomy of love: not in the power to dominate, but in the capacity not to harm. Anatomia della gentilezza Maria V. « Chi guarda fuori, sogna; chi guarda dentro, si risveglia. »— Carl Gustav Jung Nel nostro tranquillo appartamento, la mia gatta di tredici anni, fragile dopo un'operazione di biopsia, posa la sua pancia cucita sulla mia pelle sudata. Questo gesto semplice, quasi sacro, ha il potere di sospendere il tempo. Nel suo modo di abbandonarsi, di donarmi senza riserve la sua fragilità, sento un amore senza limiti, che mi insegna cosa significhi la vera gentilezza. Winnicott l'avrebbe chiamato uno spazio di "holding", dove il mio corpo diventa per lei una base sicura, un utero simbolico. In questi momenti mi rendo conto che l'istinto materno non è solo una metafora biologica, ma una capacità psichica di non rispondere con violenza quando l'altro è vulnerabile, ma di tenerlo, di contenerlo. Eppure, al piano di sopra, un'altra scena. Un padre, una madre, una bambina di due anni. Grida che fendono l'aria: "Sei stupida? Ti ammazzo!" seguite da insulti che si scontrano contro le pareti e scendono come colpi nel cuore del bambino. Un semplice secchio d'acqua rovesciato diventa il detonatore della rabbia, e le parole — "ti ammazzo, sei stupida" — si abbattono come colpi sul corpo psichico del bambino. Da due mesi, queste scene sono costanti e quotidiane nella famiglia appena trasferita nel loro nuovo appartamento. In questo appartamento non c'è holding, non c'è spazio transizionale dove la bambina possa imparare che il mondo la accoglie e la contiene. Esiste solo ciò che Melanie Klein avrebbe chiamato proiezione: il genitore riversa le parti intollerabili di sé sul bambino, facendone un sacco di risonanza per i suoi demoni interiori. Il bambino non è tenuto, ma gettato nel vuoto, e questo vuoto diventa la matrice del suo futuro. Freud disse una volta che il primo oggetto d'amore del bambino è anche il suo primo trauma. Dolto ha mostrato che la pelle – il contatto, il tatto – è il linguaggio originario. Quando questo è invaso da urla e minacce, il corpo del bambino registra non solo le parole, ma anche il tono, la tensione, il ritmo dell'odio. Il piccolo corpo diventa l'archivio del dolore, un "corpo-palimpsesto" in cui le parole sono incise come cicatrici. Ciò che mi opprime è il contrasto: la mia gatta, malata e vulnerabile, mi mostra un modo di amare puro, mentre gli esseri umani, giovani genitori presumibilmente pieni di risorse, sembrano incapaci di accedere a quell'istinto di cura. Mi rendo conto che non è vero che la violenza deriva solo dall'ignoranza o dal "così siamo stati cresciuti". Quando si ama veramente, quando si ha in sé l'empatia originaria, non si può riversare il proprio odio su chi si tiene in braccio. La gentilezza non è debolezza, ma la forza di non proiettare nell'altro i mostri interiori. Winnicott diceva che "non esiste bambino senza madre" – cioè l'essere fragile esiste solo nella relazione con chi lo contiene. Se chi dovrebbe essere un ambiente sufficientemente buono diventa un aggressore, allora il bambino non ha dove essere, dove nascere psichicamente. La mia gatta dorme, e la sua pancia operata respira caldamente sulla mia pelle. Lei mi ricorda che esiste un altro ordine, quello della gentilezza. Il vero amore non chiede spiegazioni, non si giustifica con tradizioni, non ha bisogno di teorie. È puro istinto, ma un istinto illuminato, uno che protegge e crea vita. Lei non sa tutto questo, ma mi mostra la loro verità. Dove Winnicott parlava di "un ambiente sufficientemente buono", lei stessa diventa la prova che l'amore non è un concetto, ma un atto: astenersi dal riversare sull'altro i propri demoni. Tra il rumore di sopra e il silenzio accanto a me, sento il contrasto tra due mondi: uno in cui la violenza si ripete come un destino, e un altro in cui la gentilezza, anche in un corpo malato, continua ad essere possibile. Forse qui si trova la vera anatomia dell'amore: non nella forza di dominare, ma nella capacità di non ferire.

Deși pornește de la experiențe personale, Artilingo invită la dialog și la formarea unei comunități de cititori interesați de intersecția dintre artă literară, psihologie și plurilingvism. Platforma încurajează schimbul de idei și interpretări diverse asupra textelor și operelor vizuale. Comentarii și ceflecții Secțiunea de comentarii oferă un spațiu pentru discuții nuanțate despre textele și operele publicate. Interacțiunile sunt moderate pentru a menține un ton respectuos și profund. Colaborări lingvistice Cititorii vorbitori nativi ai celor patru limbi sunt invitați să ofere sugestii pentru rafinarea traducerilor, contribuind la precizia nuanțelor lingvistice. Contact și colaborare Intro

Maria V. Timpul curge prin noi asemenea unei ape invizibile, iar fiecare clipă care trece pare să ne întrebe: ce faci cu mine? În fața scurgerii lui inevitabile, omul simte nevoia de a da sens, de a-și justifica prezența prin fapte, prin gesturi, prin urme lăsate în ceilalți. Winnicott ar fi spus că adevărata existență se naște atunci când cineva ne recunoaște ca reali, când suntem oglindiți de privirea celuilalt. Aparența de „utilitate” este adesea o formă de a cere această oglindire: arată-mi că exist, că sunt viu, că fac parte din lumea ta. Dar timpul nu este doar linia care ne duce spre sfârșit, ci și spațiul unde ne căutăm apartenența. Freud vorbea despre „compulsia de repetiție”, acel impuls inconștient de a retrăi, de a fixa în prezent ceva ce s-a pierdut. De multe ori, alergarea noastră după sens seamănă cu această repetiție: încercăm să umplem cu fapte și roluri golurile lăsate de abandonuri, de lipsuri, de absențe. Și totuși, sensul nu se găsește numai în utilitate. Melanie Klein a arătat că psihicul uman este mereu divizat între părți bune și părți rele, între iubire și ură, între prezență și lipsă. A aparține nu înseamnă a fi mereu productiv, ci a fi acceptat și atunci când suntem goi, fragili, neputincioși. Adevărata apartenență este aceea unde timpul nu e un judecător grăbit, ci un spațiu de respirație împărtășită. Într-o lume care ne cere să fim mereu „de folos”, poate cel mai uman gest este să recunoaștem că simpla noastră existență, chiar și atunci când nu producem nimic vizibil, are valoare. Dolto spunea că fiecare ființă, chiar dinainte de cuvinte, are nevoie de un „loc” în psihicul celuilalt. Nevoia de apartenență e, în fond, nevoia de a nu fi dizolvat de scurgerea timpului. Timpul ne fuge printre degete, dar poate adevărata artă a vieții nu e să-l strângem cu disperare, ci să învățăm să fim ținuți de ceilalți în curgerea lui. Pentru că atunci când aparții, timpul nu mai e o apă care te poartă la vale, ci un fluviu comun, unde fragilitatea ta și fragilitatea mea curg împreună. Le temps qui nous habite Maria V. Le temps coule à travers nous comme une eau invisible, et chaque instant qui passe semble nous demander : que fais-tu de moi ? Face à son écoulement inévitable, l'homme ressent le besoin de donner du sens, de justifier sa présence par des actes, par des gestes, par des traces laissées chez les autres. Winnicott aurait dit que la véritable existence naît lorsque quelqu'un nous reconnaît comme réels, lorsque nous sommes reflétés par le regard de l'autre. L'apparence d'« utilité » est souvent une façon de demander ce reflet : montre-moi que j'existe, que je suis vivant, que je fais partie de ton monde. Mais le temps n'est pas seulement la ligne qui nous mène vers la fin, c'est aussi l'espace où nous cherchons notre appartenance. Freud parlait du « désir de répéter », cette impulsion inconsciente de revivre, de fixer au présent quelque chose qui s'est perdu. Souvent, notre course après le sens ressemble à cette répétition : nous essayons de combler avec des faits et des rôles les vides laissés par les abandons, les manques, les absences. Et pourtant, le sens ne se trouve pas seulement dans l'utilité. Melanie Klein a montré que le psychisme humain est toujours divisé entre bonnes et mauvaises parties, entre amour et haine, entre présence et absence. Appartenir ne signifie pas être toujours productif, mais être accepté même quand nous sommes vides, fragiles, impuissants. La véritable appartenance est celle où le temps n'est pas un juge pressé, mais un espace de respiration partagée. Dans un monde qui nous demande d'être toujours « utiles », peut-être le geste le plus humain est-il de reconnaître que notre simple existence, même lorsque nous ne produisons rien de visible, a de la valeur. Dolto disait que chaque être, même avant les mots, a besoin d'une « place » dans le psychisme de l'autre. Le besoin d'appartenance est, au fond, le besoin de ne pas être dissous par l'écoulement du temps. Le temps nous fuit entre les doigts, mais peut-être le véritable art de vivre n'est-il pas de le serrer avec désespoir, mais d'apprendre à être tenus par les autres dans son écoulement. Car lorsque tu appartiens, le temps n'est plus une eau qui t'emporte vers l'aval, mais un fleuve commun, où ta fragilité et ma fragilité coulent ensemble. The Time That Dwells Within Us Maria V. Time flows through us like invisible water, and each passing moment seems to ask us: what are you doing with me? Faced with its inevitable flow, humans feel the need to give meaning, to justify their presence through deeds, through gestures, through traces left in others. Winnicott would have said that true existence is born when someone recognizes us as real, when we are mirrored by another's gaze. The appearance of "usefulness" is often a way of asking for this mirroring: show me that I exist, that I am alive, that I am part of your world. But time is not just the line that leads us to the end, it is also the space where we seek our belonging. Freud spoke of the "desire to repeat," that unconscious impulse to relive, to fix in the present something that has been lost. Often, our chase after meaning resembles this repetition: we try to fill with facts and roles the voids left by abandonments, by lacks, by absences. And yet, meaning is not found only in utility. Melanie Klein showed that the human psyche is always divided between good and bad parts, between love and hate, between presence and absence. To belong does not mean to always be productive, but to be accepted even when we are empty, fragile, powerless. True belonging is where time is not a hurried judge, but a space of shared breathing. In a world that asks us to always be "useful," perhaps the most human gesture is to recognize that our simple existence, even when we produce nothing visible, has value. Dolto said that every being, even before words, needs a "place" in another's psyche. The need for belonging is, fundamentally, the need not to be dissolved by the flow of time. Time slips through our fingers, but perhaps the true art of living is not to grasp it desperately, but to learn to be held by others in its flow. Because when you belong, time is no longer water that carries you downstream, but a common river, where your fragility and my fragility flow together. Il tempo che ci abita Maria V. Il tempo scorre attraverso di noi come un'acqua invisibile, e ogni istante che passa sembra chiederci: cosa fai di me? Di fronte al suo scorrere inevitabile, l'uomo sente il bisogno di dare senso, di giustificare la propria presenza attraverso fatti, attraverso gesti, attraverso tracce lasciate negli altri. Winnicott avrebbe detto che la vera esistenza nasce quando qualcuno ci riconosce come reali, quando siamo rispecchiati dallo sguardo dell'altro. L'apparenza di "utilità" è spesso un modo di chiedere questo rispecchiamento: mostrami che esisto, che sono vivo, che faccio parte del tuo mondo. Ma il tempo non è solo la linea che ci conduce verso la fine, è anche lo spazio dove cerchiamo la nostra appartenenza. Freud parlava del "desiderio di ripetere", quell'impulso inconscio di rivivere, di fissare nel presente qualcosa che si è perduto. Spesso, la nostra corsa dietro al senso assomiglia a questa ripetizione: cerchiamo di riempire con fatti e ruoli i vuoti lasciati dagli abbandoni, dalle mancanze, dalle assenze. Eppure, il senso non si trova solo nell'utilità. Melanie Klein ha mostrato che la psiche umana è sempre divisa tra parti buone e parti cattive, tra amore e odio, tra presenza e assenza. Appartenere non significa essere sempre produttivi, ma essere accettati anche quando siamo vuoti, fragili, impotenti. La vera appartenenza è quella dove il tempo non è un giudice frettoloso, ma uno spazio di respiro condiviso. In un mondo che ci chiede di essere sempre "utili", forse il gesto più umano è riconoscere che la nostra semplice esistenza, anche quando non produciamo nulla di visibile, ha valore. Dolto diceva che ogni essere, anche prima delle parole, ha bisogno di un "posto" nella psiche dell'altro. Il bisogno di appartenenza è, in fondo, il bisogno di non essere dissolti dallo scorrere del tempo. Il tempo ci sfugge tra le dita, ma forse la vera arte del vivere non è stringerlo con disperazione, ma imparare a essere tenuti dagli altri nel suo scorrere. Perché quando appartieni, il tempo non è più un'acqua che ti porta a valle, ma un fiume comune, dove la tua fragilità e la mia fragilità scorrono insieme. Întoarcerea spre lume Maria V În Cartea Roșie, Jung scria: „Atunci când ești în singurătatea ta, și tot spațiul din jur devine rece și nesfârșit, atunci te-ai îndepărtat de oameni — și în același timp te-ai apropiat de ei ca niciodată.” Această propoziție pare o rană și o vindecare deopotrivă. Izolarea, aparent egoistă, se dezvăluie ca o formă de a purta lumea în tine. Căci ce este singurătatea, dacă nu un act prin care îi retragi pe ceilalți din zgomotul de suprafață, forțându-i, poate fără voie, să caute și ei în adâncul lor? În retragere, ego-ul se teme că pierde iubirea celorlalți. Dar tocmai atunci se naște întâlnirea cu Sinele, acel centru viu despre care Jung spunea că depășește ego-ul și îl transformă. Singurătatea devine astfel un spațiu unde iubirea nu se stinge, ci se adâncește. Nu e iubirea posesivă, ci iubirea care vede, care îngăduie, care respiră cu lumea. Și când te întorci, întoarcerea nu e a celui fugar, ci a celui renăscut. Cuvintele tale nu mai poartă doar sunet, ci vibrația unui timp petrecut în adânc. Privirea ta nu mai caută aprobare, ci oferă recunoaștere. În gesturile tale se simte că ai fost acolo unde toți se tem să rămână: în tăcerea proprie. Da, izolarea poate părea egoism. Dar iubirea care se naște din ea nu este a ta singură, ci a lumii întregi. Căci cel care se regăsește în sine nu se mai întoarce cu mâinile goale: se întoarce purtând cu el o parte din liniștea aceea, o parte din adevăr, o parte din pace. Astfel, paradoxul se luminează: izolarea nu rupe legătura cu ceilalți, ci o reface pe un plan mai profund. Și poate că abia atunci putem spune că iubim cu adevărat lumea — atunci când, trecând prin singurătate, ne reîntoarcem la ea cu o inimă mai plină de iubire decât înainte. Le Retour au Monde Maria V Dans Le Livre Rouge, Jung a écrit : « Lorsque tu es dans ta solitude, et que tout l'espace environnant devient froid et infini, alors tu t'es éloigné des gens — et en même temps tu t'en es rapproché comme jamais. » Cette phrase semble être à la fois une blessure et une guérison. L'isolement, apparemment égoïste, se révèle être une forme de porter le monde en soi. Car qu'est-ce que la solitude, sinon un acte par lequel tu retires les autres du bruit de surface, les forçant, peut-être involontairement, à chercher eux aussi en leur propre profondeur ? En se retirant, l'ego craint de perdre l'amour des autres. Mais c'est précisément alors que naît la rencontre avec le Soi, ce centre vivant dont Jung disait qu'il dépasse l'ego et le transforme. La solitude devient ainsi un espace où l'amour ne s'éteint pas, mais s'approfondit. Ce n'est pas l'amour possessif, mais l'amour qui voit, qui permet, qui respire avec le monde. Et quand tu reviens, le retour n'est pas celui du fugitif, mais celui du renaissant. Tes mots ne portent plus seulement un son, mais la vibration d'un temps passé dans les profondeurs. Ton regard ne cherche plus l'approbation, mais offre la reconnaissance. Dans tes gestes, on sent que tu as été là où tous craignent de rester : dans ton propre silence. Oui, l'isolement peut sembler être de l'égoïsme. Mais l'amour qui en naît n'est pas le tien seulement, mais celui du monde entier. Car celui qui se retrouve en lui-même ne revient plus les mains vides : il revient en portant avec lui une part de ce calme, une part de vérité, une part de paix. Ainsi, le paradoxe s'éclaire : l'isolement ne rompt pas le lien avec les autres, mais le refait sur un plan plus profond. Et peut-être qu'alors seulement nous pouvons dire que nous aimons vraiment le monde — lorsque, traversant la solitude, nous y revenons avec un cœur plus rempli d'amour qu'auparavant. The Return to the World Maria V In The Red Book, Jung wrote: "When you are in your solitude, and all the surrounding space becomes cold and endless, then you have moved away from people — and at the same time you have approached them as never before." This sentence seems to be both a wound and a healing. Isolation, seemingly selfish, reveals itself as a way of carrying the world within you. For what is solitude, if not an act by which you withdraw others from the surface noise, forcing them, perhaps unintentionally, to search within their own depths? In retreat, the ego fears losing the love of others. But it is precisely then that the encounter with the Self is born, that living center which Jung said transcends the ego and transforms it. Solitude thus becomes a space where love does not die out, but deepens. It is not possessive love, but the love that sees, that allows, that breathes with the world. And when you return, the return is not that of a fugitive, but of one reborn. Your words no longer carry just sound, but the vibration of time spent in the deep. Your gaze no longer seeks approval, but offers recognition. In your gestures, one feels that you have been where everyone fears to remain: in your own silence. Yes, isolation can seem like selfishness. But the love born from it is not yours alone, but that of the whole world. For he who finds himself within no longer returns empty-handed: he returns carrying with him a part of that quietness, a part of truth, a part of peace. Thus, the paradox becomes clear: isolation does not break the connection with others, but remakes it on a deeper level. And perhaps only then can we say that we truly love the world — when, passing through solitude, we return to it with a heart fuller of love than before. Il Ritorno al Mondo Maria V Nel Libro Rosso, Jung scriveva: «Quando sei nella tua solitudine, e tutto lo spazio intorno diventa freddo e infinito, allora ti sei allontanato dalle persone — e allo stesso tempo ti sei avvicinato a loro come mai prima.» Questa frase sembra essere sia una ferita che una guarigione. L'isolamento, apparentemente egoista, si rivela come una forma di portare il mondo dentro di te. Perché cos'è la solitudine, se non un atto con cui sottrai gli altri al rumore superficiale, costringendoli, forse involontariamente, a cercare anche loro nelle proprie profondità? Nel ritiro, l'ego teme di perdere l'amore degli altri. Ma è proprio allora che nasce l'incontro con il Sé, quel centro vivo di cui Jung diceva che supera l'ego e lo trasforma. La solitudine diventa così uno spazio dove l'amore non si spegne, ma si approfondisce. Non è l'amore possessivo, ma l'amore che vede, che consente, che respira con il mondo. E quando ritorni, il ritorno non è quello del fuggitivo, ma quello del rinato. Le tue parole non portano più solo suono, ma la vibrazione di un tempo trascorso nelle profondità. Il tuo sguardo non cerca più approvazione, ma offre riconoscimento. Nei tuoi gesti si sente che sei stato là dove tutti temono di rimanere: nel tuo proprio silenzio. Sì, l'isolamento può sembrare egoismo. Ma l'amore che ne nasce non è solo il tuo, ma quello del mondo intero. Perché chi ritrova se stesso non torna più a mani vuote: torna portando con sé una parte di quella quiete, una parte di verità, una parte di pace. Così, il paradosso si illumina: l'isolamento non rompe il legame con gli altri, ma lo rifa su un piano più profondo. E forse solo allora possiamo dire di amare veramente il mondo — quando, attraversando la solitudine, vi ritorniamo con un cuore più pieno d'amore di prima.